Amintiri cu epoleti

grecia_221568

Foto: Internet

Pe vremea tineretii mele tumultoase, in facultate mai exact, am frant multe inimi. Dar multe, nu asa. Bine, la asta a contribuit si faptul c-am mers la o facultate militara si pe vremea aia inca era obligatoriu satisfacerea stagiului militar. Imaginati-va tineri de 20 de ani, mustind de hormoni in clocot, si pe mine, o juna de 20 si-um pic, aspiranta la cariera militaro-medicala, cu o obsesie crunta pentru tot ce era uniforma militara.
Mi-amintesc si ca m-am ales c-o sanciune urata pentru ca-mi placea sa port uniforma de interior si pe strada, sau aveam prostul obicei sa salut superiorii cu capul gol. Sau sa nu-i salut deloc, depinde ce toane aveam 😉:))
Ce mai, eram o catastrofa.
La un moment dat am facut stagiu intr-o unitate militara unde am cunoscut un nene capitan. Nea’ capitanu’ asta avea un talent: picta. Dar picta, nu mazgalea. Ma uitam fascinata la picturile lui expuse prin cancelaria unitatii si faceam pe interesanta schimband impresii despre Van Gogh, Grigorescu si alti monstrii d-astia, desi trebuia sa stau noptile sa citesc despre ei cat sa nu par o tuta deplina. Pe-atunci nu exista internet, trebuia sa pui mana pe carte 😉.
Si azi asa, maine asa, nenea capitanu’ a facut o pasiune pentru mine. Nu c-ar fi fost singurul, dar el era ofiter, deci superior mie, doar sublocotenent la acea data si ( mai grav), era insurat. Sotia lui, o capitaneasa cat un tanc rusesc, cu voce patrunzatoare si pas de elefant, facea sa tremure orice izmana barbateasca cand mergea in inspectie. Pe mine nu ma impresiona deloc. La polul opus, barbat-su era fin, calm, linistit, deh, suflet de artist neinteles. Bineinteles ca nu mi-a luat mult sa ma prind de pasiunea capitanului, la fel cum nu le-a luat nici celor din jurul nostru, incapand cu comandantul, un colonel mucalit si foarte misto, pana la ultimul racan. Numa’ nevasta-sa nu s-a prins. Logic, nu?
E, si nea capitanu’ asta incepuse sa aiba serviciile ori de cate ori picam eu in garda. Nu comentam, din contra, ma flata nespus atentia lui, era cult si cu bun-simt, plus ca-mi placea sa stam la povesti. Azi asa, maine asa, intr-o zi imi propune sa-i pozez pentru un tablou. Am inlemnit! Sa pozeeez? Eu??? ( eram fotomodel de pe-atunci, dar la nivel de amator, sa pozezi pentru un pictor nici nu visam).
Va dati seama ca levitam de-ncantare. Exista insa o problema: unde sa o facem? Nevasta domniei sale nu trebuia sa afle, altfel Crimeea scria pe noi, in afara unitatii nu ne puteam intalni (eu stateam in camin militar cu reguli stricte) deci… pana la urma gaseste el o solutie: in noptile de garda ne intalnim in cancelaria unitatii si pozez acolo. Urma sa faca schita in creion si de pictat pe urma, cand nu mai avea nevoie de mine. Perfect. A urmat apoi discutia despre ce urma sa port, ca doar nu pozam in uniforma. Si da-i si gandeste-te, sugereaza, propune, dar nimic nu ne multumea, pana cand el, timid si cu ochii in pamant, ma intreaba: ”ai vrea sa…aaa,.. sa-mi pozezi nud”?
E, aici m-am blocat! Pe vremea aia nudul era ceva foarte serios. Plus ca noi eram militari sub arme, ofiteri amandoi, intr-o unitate militara. Dar credeti voi ca aveam minte la anii aia? Mi s-a parut asa de extraordinara propunerea lui si pericolul atat de incitant, incat am acceptat. I-am pozat nud!
Trecem peste detaliile nesemnificative, cum ar fi statul in cot pe o masa intr-o cancelarie luuunga si friguroasa ore intregi (pozam cam cate doua ore, pentru ca dumnealui era foarte atent la detalii- cam prea atent as zice eu- si relua multe tuse pana era multumit), dar ce nu face o femeie in numele artei?
Si uite-asa, timp de vreo luna de zile (nu-mi mai amintesc exact, e mult de-atunci), m-am dezbracat in fiecare seara in care eram de garda pentru dl capitano-pictor si dardaiam de frig cateva ore. Intr-un final, am avut acces la tablou si… am amutit!! In viata mea nu mi-am imaginat ca cineva ma putea vedea asa. Femeia din tablou nu eram eu. Cel putin nu asa ma vedeam eu in oglinda. Era o creatura serafica, uluitoare pur si simplu, tusa lui insistand pe parul lung si negru, ochii visatori (asa pareau acolo, in realitate eram somnoroasa) si un trup pentru care Afrodita ar fi facut crima, ce mai…
Ce mi-a placut in mod deosebit, a fost ca tusa lui distragea atentia de la nudul trupului, si o atragea catre chipul foarte expresiv. Ce sa va spun, ma indragostisem de mine instantaneu..
Apoi el s-a apucat de pictat efectiv si a mai trecut un timp. Nimeni din unitate nu banuia ce se intampla acolo, desi, cum era si firesc, au aparut barfe. Plantoanele de noapte barfeau ziua in dormitoare despre dra sublocotenent-doctor care se incuia cu orele in cancelarie cu dl capitan cel foarte insurat. Si uite cum ajunge barfa la urechile tancului rusesc, aka capitaneasa. Si de-aici…
Ma trezesc chemata la comandant. Si eu, si el. Acolo mai erau comandantul de pluton, indrumatorul meu de grupa in facultate (superiorul meu direct), capitaneasa si comandantul-adjunct, altul caruia i se scurgeau ochii dupa cositele mele intunecate.
Si uite cum dl comandant ne pune la curent cu barfele soldatilor si nemultumirea capitanesei, care nici macar nu cuteza sa ma priveasca in ochi (e drept, ar fi avut nevoie de un scaun pentru asta). Eu, foarte calma, el foarte nervos. De fapt, eu cam clocoteam in mine, mi se parea total deplasat sa fiu convocata pentru niste barfe dar…. in armata nu comentezi, doar executi 😉
Ni se pun intrebari, noi raspundem cu alte intrebari, eu ofensiva, el defensiv, comandantul isi pierde rabdarea, capitaneasa tuna si fulgera amenintand cu superiorii din minister, pana cand mi se face lehamite si le spun adevarul despre activitatile noastre ”deocheate” nocturne. Toata lumea amuteste, apoi comandantul cere… tabloul!
Ups! Asta da dilema, pentru ca, dupa cum stiti, in tablou apaream in toata splendoarea celor 23 de ani ai mei, complet nuzi si impudici.
Capitanul sovaie, comandantul insista. Ordinul e ordin, asa ca nu se discuta, se executa. Bine, nu va mai spun ca am pufnit in ras, la propriu, cand le-am vazut expresia la dezvelirea tabloului. Toti, dar absolut toti, aveau ochii holbati si gura cascata, si poate as mai fi jubilat, daca n-as fi auzit un racnet ca de vita injunghiata (fix asa) si n-o vedeam pe capitaneasa lungindu-se pe toata latimea ei, pe jos. Lesinase, frate! Pfoaii, ce drama si ce zbucium. Sar sa-i acord primul ajutor iar comandantul striga dupa infirmier, care infirmier apare rapid dar dand cu ochii de tablou ramane… tablou! Alte tipete, alta drama, iar eu intre timp incepeam sa pricep in ce-am intrat. Capitanul, rosu la fata, parea ca va face un infarct in orice secunda, comandantul era nervos, capitaneasa nu-si revenea, eu deja ma vedeam in fata Curtii Martiale. In fine, isi revine ”tancul”, infirmierul dispare,ducand cu el vestea ca in cancelarie troneaza un tablou cu ofitereasa doctor nuda, capitanul incerca stangaci sa acopere tabloul, putin tardiv si inutil, si eu contemplam deja un viitor dezastruos. E, asta e, mi-am zis. Intr-un final, madam capitan si-a revenit, si-au revenit din uluire si ceilalti si ne-au trimis la plimbare, urmand ca ei sa ne comunice ce decizie vor lua in privinta unei eventuale ”abateri de la regulament”. Care abatere, nici azi nu stiu, ca nu scria nicaieri ca nu ai voie sa pozezi sau sa pictezi, dar astea sunt detalii.
Ideea e ca intr-un final s-a ajuns la concluzia ca nu incalcasem cu nimic regulamentul dar s-a luat decizia ca nudul meu sa fie… imbracat. (am o banuiala ca asta a venit de la tancul rusesc), dar, cum barbatii sunt slabi, iar capitanul nu facea exceptie, s-a supus. Eu n-am mai vazut rezultatul final, mi s-a terminat stagiul si m-am intors la facultate, iar pe capitan nu l-am mai vazut de-atunci dar am aflat peste ani, ca tabloul a fost refacut pana la urma, in varianta originala si ca a fost expus la Paris, unde dl capitan a ajuns dupa vreo 10 ani, divortat si in plina ascensiune artistica. Mi s-a spus ca a avut un mare succes, si ca desi au fost oferte de cumparare pe bani frumosi, domnia sa a refuzat spunand ca: ”Daca-mi pierd muza, imi pierd si penelul!”.
Acum nu stiu daca e real sau doar barfe, ideea e ca mi-a placut sa aud asa ceva, nu doar din vanitatea fireasca, ci e placut sentimentul acela ca undeva, cuiva, ii esti inspiratie.

There is always hope

speranta-960x350

„Oameni buni si puternici se imbolnavesc de cancer si fac tot ce pot pentru a-l infrange si totusi mor. Oamenii mor. Si dupa ce afli asta, toate celelalte par irelevante. Pur si simplu par neinsemnate.”  Lance Armstrong- O lupta asumata, o cursa castigata.

Au trecut 8 luni. Parc-a fost ieri.

Nu stiu daca vreodata am incetat sa visez. Sau sa cred. Sau sa sper. Sau sa iubesc.

Sa visez a fost lucrul la care m-am priceput cel mai bine dintotdeauna. Uneori am avut curajul sa-mi transform visurile in realitate, alteori doar m-am leganat cu ele, dar am visat mereu, chiar si dupa ce mi-am ars ochii.

Cand am aflat ca am leucemie, doar am tras aer adanc in piept si m-am uitat in jur. Nu statuse timpul in loc, nu s-au cutremurat muntii, viata nu si-a incetat cursul, doar inima mi-a tremurat putin cu gandul la ochii albastri de acasa. Urma sa mor, desi simteam ca-s mai vie ca oricand. In curtea spitalului m-am asezat pe-o banca, am dus genunchii la piept si-am plans. Amar, cu obida, furie si desnadejde. De ce eu? De ce iar? De ce acum? Am plans pana am obosit. Mi-am plans nesiguranta, necredinta, singuratatea si frica. Le-am plans pana la capat, si cand m-am ridicat le-am lasat acolo, pe-acea banca subreda din curtea spitalului. Nu m-am mai intors niciodata acolo.

Si-au trecut 8 luni de-atunci. N-am murit. Nici n-am prea trait in intervalul asta, mai mult am supravietuit, insa azi traiesc. Visurile mele au supravietuit si ele curelor de citostatice si singuratatii patului de spital. Am par mai putin, kg mai multe,  riduri in plus, un ficat afectat 54% si amintiri despre moarte. Am fost acolo, am cunoscut-o, dar n-am ramas. Mai am insa si altceva. Am zambete in ochi si speranta in suflet, maini intinse, prietenii nascute,  altele decedate, oameni putini, dar sinceri si cei doi ochi albastri. Intotdeauna cei doi ochi albastri.

Azi nu ma mai gandesc la maine. Ma preocupa sa-l traiesc pe el cat mai frumos. Azi-ul meu sa fie plin, sa aiba miez si-nsemnatate. Sa-mi amintesc de el cu placere, pentru ca ”azi” e valoros, la fel de valoros ca ”maine”. Azi traiesc, maine nu stiu ce va fi. Nu-mi fac planuri, l-as face pe Dumnezeu sa rada. Il traiesc pe azi asa cum il am si zambesc. Zambesc mult un ultimul timp. Din opt luni, am plans cinci, am sperat sapte, si-am zambit trei. Mi-am perfectionat zambetul si l-am asortat in ultimul timp, pe langa cei doi ochi albastri, cu alti doi, negri. Si doua gropite in obraji. Si doua maini mici, fine, dar foarte masculine. Si… da, cu multi de ”si”. Toti zambitori, pozitivi si plini de viata. Si zambesc si eu, gandindu-ma la multimea de ”si” ce-mi populeaza azi viata si visurile. Si ziua de azi, caci cea de maine nu-mi apartine, dar pot accepta asta zambind.

Cancerul nu se prea asorteaza cu zambetul. Chiar deloc. Dar se sperie de el. La fel si moartea. Caci a trai e despre ”azi”, visand la ”maine”.

Viata e despre a vrea, a cere, a accepta, a multumi si-a iubi. E despre ”mine” si ”tine”. nu musai ”noi”, e despre ”azi” si poate ”maine”, e despre-a plange cand nu mai poti, dar despre zambet cand te ridici, e despre alegeri si consecinte, despre lasat sa plece ce trebuie sa plece, si deschis usa pentru ce trebuie sa vina. Si uneori, doar uneori e dreapta, lina si corecta. Dar intotdeauna e despre doi ochi albastri.

Sunt Vanessa, si azi se implinesc opt luni de cand am fost diagnosticata cu leucemie acuta limfoblastica cu precursor B. Cinci luni am avut niste prieteni cu nume ciudate, gen Vinicristine, Cerubidine, Zofran, Kytrill, Neupogen, NeoRecormon, Metrotexat, Dexamethazona, Cytosar sau Mercaptopurina, plus tot felul de antibiotice, antivirale sau antifungice, administrate oral, intravenos sau intrarahidian. Ele au fost doar pentru scurt timp. Mai sunt si prietenii aia vii, luminosi, prezenti si interesati, precum Cornelia, Bogdan, Dimitris, Livia, Andreea, Cleopatra, Camelia, Sorin, plus cei cativa fara chip si nume ce-au lasat faptele sa-i reprezinte.  Sunt cei virtuali, feisbucistii ce mi-au fost alaturi faptic, sau doar in gand, iar peste toti, Dumnezeu, apoi cele doua doctorite si prietene, Karla si Leni. Plus cei doi ochi albastri, indispansabili vietii mele.

Si… Alex. Lasat intentionat la urma, nu pentru ca ar fi ultimul, ci pentru ca… e El. Lui, pe langa ”multumesc”, ii spun ca viata mea e despre doi, dar intotdeauna e loc de trei.

Plecaciuni voua, cei ce azi sunteti parte din mine si speranta pentru un ”maine”.

MULTUMESC!