There is always hope

speranta-960x350

„Oameni buni si puternici se imbolnavesc de cancer si fac tot ce pot pentru a-l infrange si totusi mor. Oamenii mor. Si dupa ce afli asta, toate celelalte par irelevante. Pur si simplu par neinsemnate.”  Lance Armstrong- O lupta asumata, o cursa castigata.

Au trecut 8 luni. Parc-a fost ieri.

Nu stiu daca vreodata am incetat sa visez. Sau sa cred. Sau sa sper. Sau sa iubesc.

Sa visez a fost lucrul la care m-am priceput cel mai bine dintotdeauna. Uneori am avut curajul sa-mi transform visurile in realitate, alteori doar m-am leganat cu ele, dar am visat mereu, chiar si dupa ce mi-am ars ochii.

Cand am aflat ca am leucemie, doar am tras aer adanc in piept si m-am uitat in jur. Nu statuse timpul in loc, nu s-au cutremurat muntii, viata nu si-a incetat cursul, doar inima mi-a tremurat putin cu gandul la ochii albastri de acasa. Urma sa mor, desi simteam ca-s mai vie ca oricand. In curtea spitalului m-am asezat pe-o banca, am dus genunchii la piept si-am plans. Amar, cu obida, furie si desnadejde. De ce eu? De ce iar? De ce acum? Am plans pana am obosit. Mi-am plans nesiguranta, necredinta, singuratatea si frica. Le-am plans pana la capat, si cand m-am ridicat le-am lasat acolo, pe-acea banca subreda din curtea spitalului. Nu m-am mai intors niciodata acolo.

Si-au trecut 8 luni de-atunci. N-am murit. Nici n-am prea trait in intervalul asta, mai mult am supravietuit, insa azi traiesc. Visurile mele au supravietuit si ele curelor de citostatice si singuratatii patului de spital. Am par mai putin, kg mai multe,  riduri in plus, un ficat afectat 54% si amintiri despre moarte. Am fost acolo, am cunoscut-o, dar n-am ramas. Mai am insa si altceva. Am zambete in ochi si speranta in suflet, maini intinse, prietenii nascute,  altele decedate, oameni putini, dar sinceri si cei doi ochi albastri. Intotdeauna cei doi ochi albastri.

Azi nu ma mai gandesc la maine. Ma preocupa sa-l traiesc pe el cat mai frumos. Azi-ul meu sa fie plin, sa aiba miez si-nsemnatate. Sa-mi amintesc de el cu placere, pentru ca ”azi” e valoros, la fel de valoros ca ”maine”. Azi traiesc, maine nu stiu ce va fi. Nu-mi fac planuri, l-as face pe Dumnezeu sa rada. Il traiesc pe azi asa cum il am si zambesc. Zambesc mult un ultimul timp. Din opt luni, am plans cinci, am sperat sapte, si-am zambit trei. Mi-am perfectionat zambetul si l-am asortat in ultimul timp, pe langa cei doi ochi albastri, cu alti doi, negri. Si doua gropite in obraji. Si doua maini mici, fine, dar foarte masculine. Si… da, cu multi de ”si”. Toti zambitori, pozitivi si plini de viata. Si zambesc si eu, gandindu-ma la multimea de ”si” ce-mi populeaza azi viata si visurile. Si ziua de azi, caci cea de maine nu-mi apartine, dar pot accepta asta zambind.

Cancerul nu se prea asorteaza cu zambetul. Chiar deloc. Dar se sperie de el. La fel si moartea. Caci a trai e despre ”azi”, visand la ”maine”.

Viata e despre a vrea, a cere, a accepta, a multumi si-a iubi. E despre ”mine” si ”tine”. nu musai ”noi”, e despre ”azi” si poate ”maine”, e despre-a plange cand nu mai poti, dar despre zambet cand te ridici, e despre alegeri si consecinte, despre lasat sa plece ce trebuie sa plece, si deschis usa pentru ce trebuie sa vina. Si uneori, doar uneori e dreapta, lina si corecta. Dar intotdeauna e despre doi ochi albastri.

Sunt Vanessa, si azi se implinesc opt luni de cand am fost diagnosticata cu leucemie acuta limfoblastica cu precursor B. Cinci luni am avut niste prieteni cu nume ciudate, gen Vinicristine, Cerubidine, Zofran, Kytrill, Neupogen, NeoRecormon, Metrotexat, Dexamethazona, Cytosar sau Mercaptopurina, plus tot felul de antibiotice, antivirale sau antifungice, administrate oral, intravenos sau intrarahidian. Ele au fost doar pentru scurt timp. Mai sunt si prietenii aia vii, luminosi, prezenti si interesati, precum Cornelia, Bogdan, Dimitris, Livia, Andreea, Cleopatra, Camelia, Sorin, plus cei cativa fara chip si nume ce-au lasat faptele sa-i reprezinte.  Sunt cei virtuali, feisbucistii ce mi-au fost alaturi faptic, sau doar in gand, iar peste toti, Dumnezeu, apoi cele doua doctorite si prietene, Karla si Leni. Plus cei doi ochi albastri, indispansabili vietii mele.

Si… Alex. Lasat intentionat la urma, nu pentru ca ar fi ultimul, ci pentru ca… e El. Lui, pe langa ”multumesc”, ii spun ca viata mea e despre doi, dar intotdeauna e loc de trei.

Plecaciuni voua, cei ce azi sunteti parte din mine si speranta pentru un ”maine”.

MULTUMESC!

 

 

Anunțuri

Your two pennie's

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s