Amintiri cu epoleti

grecia_221568

Foto: Internet

Pe vremea tineretii mele tumultoase, in facultate mai exact, am frant multe inimi. Dar multe, nu asa. Bine, la asta a contribuit si faptul c-am mers la o facultate militara si pe vremea aia inca era obligatoriu satisfacerea stagiului militar. Imaginati-va tineri de 20 de ani, mustind de hormoni in clocot, si pe mine, o juna de 20 si-um pic, aspiranta la cariera militaro-medicala, cu o obsesie crunta pentru tot ce era uniforma militara.
Mi-amintesc si ca m-am ales c-o sanciune urata pentru ca-mi placea sa port uniforma de interior si pe strada, sau aveam prostul obicei sa salut superiorii cu capul gol. Sau sa nu-i salut deloc, depinde ce toane aveam 😉:))
Ce mai, eram o catastrofa.
La un moment dat am facut stagiu intr-o unitate militara unde am cunoscut un nene capitan. Nea’ capitanu’ asta avea un talent: picta. Dar picta, nu mazgalea. Ma uitam fascinata la picturile lui expuse prin cancelaria unitatii si faceam pe interesanta schimband impresii despre Van Gogh, Grigorescu si alti monstrii d-astia, desi trebuia sa stau noptile sa citesc despre ei cat sa nu par o tuta deplina. Pe-atunci nu exista internet, trebuia sa pui mana pe carte 😉.
Si azi asa, maine asa, nenea capitanu’ a facut o pasiune pentru mine. Nu c-ar fi fost singurul, dar el era ofiter, deci superior mie, doar sublocotenent la acea data si ( mai grav), era insurat. Sotia lui, o capitaneasa cat un tanc rusesc, cu voce patrunzatoare si pas de elefant, facea sa tremure orice izmana barbateasca cand mergea in inspectie. Pe mine nu ma impresiona deloc. La polul opus, barbat-su era fin, calm, linistit, deh, suflet de artist neinteles. Bineinteles ca nu mi-a luat mult sa ma prind de pasiunea capitanului, la fel cum nu le-a luat nici celor din jurul nostru, incapand cu comandantul, un colonel mucalit si foarte misto, pana la ultimul racan. Numa’ nevasta-sa nu s-a prins. Logic, nu?
E, si nea capitanu’ asta incepuse sa aiba serviciile ori de cate ori picam eu in garda. Nu comentam, din contra, ma flata nespus atentia lui, era cult si cu bun-simt, plus ca-mi placea sa stam la povesti. Azi asa, maine asa, intr-o zi imi propune sa-i pozez pentru un tablou. Am inlemnit! Sa pozeeez? Eu??? ( eram fotomodel de pe-atunci, dar la nivel de amator, sa pozezi pentru un pictor nici nu visam).
Va dati seama ca levitam de-ncantare. Exista insa o problema: unde sa o facem? Nevasta domniei sale nu trebuia sa afle, altfel Crimeea scria pe noi, in afara unitatii nu ne puteam intalni (eu stateam in camin militar cu reguli stricte) deci… pana la urma gaseste el o solutie: in noptile de garda ne intalnim in cancelaria unitatii si pozez acolo. Urma sa faca schita in creion si de pictat pe urma, cand nu mai avea nevoie de mine. Perfect. A urmat apoi discutia despre ce urma sa port, ca doar nu pozam in uniforma. Si da-i si gandeste-te, sugereaza, propune, dar nimic nu ne multumea, pana cand el, timid si cu ochii in pamant, ma intreaba: ”ai vrea sa…aaa,.. sa-mi pozezi nud”?
E, aici m-am blocat! Pe vremea aia nudul era ceva foarte serios. Plus ca noi eram militari sub arme, ofiteri amandoi, intr-o unitate militara. Dar credeti voi ca aveam minte la anii aia? Mi s-a parut asa de extraordinara propunerea lui si pericolul atat de incitant, incat am acceptat. I-am pozat nud!
Trecem peste detaliile nesemnificative, cum ar fi statul in cot pe o masa intr-o cancelarie luuunga si friguroasa ore intregi (pozam cam cate doua ore, pentru ca dumnealui era foarte atent la detalii- cam prea atent as zice eu- si relua multe tuse pana era multumit), dar ce nu face o femeie in numele artei?
Si uite-asa, timp de vreo luna de zile (nu-mi mai amintesc exact, e mult de-atunci), m-am dezbracat in fiecare seara in care eram de garda pentru dl capitano-pictor si dardaiam de frig cateva ore. Intr-un final, am avut acces la tablou si… am amutit!! In viata mea nu mi-am imaginat ca cineva ma putea vedea asa. Femeia din tablou nu eram eu. Cel putin nu asa ma vedeam eu in oglinda. Era o creatura serafica, uluitoare pur si simplu, tusa lui insistand pe parul lung si negru, ochii visatori (asa pareau acolo, in realitate eram somnoroasa) si un trup pentru care Afrodita ar fi facut crima, ce mai…
Ce mi-a placut in mod deosebit, a fost ca tusa lui distragea atentia de la nudul trupului, si o atragea catre chipul foarte expresiv. Ce sa va spun, ma indragostisem de mine instantaneu..
Apoi el s-a apucat de pictat efectiv si a mai trecut un timp. Nimeni din unitate nu banuia ce se intampla acolo, desi, cum era si firesc, au aparut barfe. Plantoanele de noapte barfeau ziua in dormitoare despre dra sublocotenent-doctor care se incuia cu orele in cancelarie cu dl capitan cel foarte insurat. Si uite cum ajunge barfa la urechile tancului rusesc, aka capitaneasa. Si de-aici…
Ma trezesc chemata la comandant. Si eu, si el. Acolo mai erau comandantul de pluton, indrumatorul meu de grupa in facultate (superiorul meu direct), capitaneasa si comandantul-adjunct, altul caruia i se scurgeau ochii dupa cositele mele intunecate.
Si uite cum dl comandant ne pune la curent cu barfele soldatilor si nemultumirea capitanesei, care nici macar nu cuteza sa ma priveasca in ochi (e drept, ar fi avut nevoie de un scaun pentru asta). Eu, foarte calma, el foarte nervos. De fapt, eu cam clocoteam in mine, mi se parea total deplasat sa fiu convocata pentru niste barfe dar…. in armata nu comentezi, doar executi 😉
Ni se pun intrebari, noi raspundem cu alte intrebari, eu ofensiva, el defensiv, comandantul isi pierde rabdarea, capitaneasa tuna si fulgera amenintand cu superiorii din minister, pana cand mi se face lehamite si le spun adevarul despre activitatile noastre ”deocheate” nocturne. Toata lumea amuteste, apoi comandantul cere… tabloul!
Ups! Asta da dilema, pentru ca, dupa cum stiti, in tablou apaream in toata splendoarea celor 23 de ani ai mei, complet nuzi si impudici.
Capitanul sovaie, comandantul insista. Ordinul e ordin, asa ca nu se discuta, se executa. Bine, nu va mai spun ca am pufnit in ras, la propriu, cand le-am vazut expresia la dezvelirea tabloului. Toti, dar absolut toti, aveau ochii holbati si gura cascata, si poate as mai fi jubilat, daca n-as fi auzit un racnet ca de vita injunghiata (fix asa) si n-o vedeam pe capitaneasa lungindu-se pe toata latimea ei, pe jos. Lesinase, frate! Pfoaii, ce drama si ce zbucium. Sar sa-i acord primul ajutor iar comandantul striga dupa infirmier, care infirmier apare rapid dar dand cu ochii de tablou ramane… tablou! Alte tipete, alta drama, iar eu intre timp incepeam sa pricep in ce-am intrat. Capitanul, rosu la fata, parea ca va face un infarct in orice secunda, comandantul era nervos, capitaneasa nu-si revenea, eu deja ma vedeam in fata Curtii Martiale. In fine, isi revine ”tancul”, infirmierul dispare,ducand cu el vestea ca in cancelarie troneaza un tablou cu ofitereasa doctor nuda, capitanul incerca stangaci sa acopere tabloul, putin tardiv si inutil, si eu contemplam deja un viitor dezastruos. E, asta e, mi-am zis. Intr-un final, madam capitan si-a revenit, si-au revenit din uluire si ceilalti si ne-au trimis la plimbare, urmand ca ei sa ne comunice ce decizie vor lua in privinta unei eventuale ”abateri de la regulament”. Care abatere, nici azi nu stiu, ca nu scria nicaieri ca nu ai voie sa pozezi sau sa pictezi, dar astea sunt detalii.
Ideea e ca intr-un final s-a ajuns la concluzia ca nu incalcasem cu nimic regulamentul dar s-a luat decizia ca nudul meu sa fie… imbracat. (am o banuiala ca asta a venit de la tancul rusesc), dar, cum barbatii sunt slabi, iar capitanul nu facea exceptie, s-a supus. Eu n-am mai vazut rezultatul final, mi s-a terminat stagiul si m-am intors la facultate, iar pe capitan nu l-am mai vazut de-atunci dar am aflat peste ani, ca tabloul a fost refacut pana la urma, in varianta originala si ca a fost expus la Paris, unde dl capitan a ajuns dupa vreo 10 ani, divortat si in plina ascensiune artistica. Mi s-a spus ca a avut un mare succes, si ca desi au fost oferte de cumparare pe bani frumosi, domnia sa a refuzat spunand ca: ”Daca-mi pierd muza, imi pierd si penelul!”.
Acum nu stiu daca e real sau doar barfe, ideea e ca mi-a placut sa aud asa ceva, nu doar din vanitatea fireasca, ci e placut sentimentul acela ca undeva, cuiva, ii esti inspiratie.

There is always hope

speranta-960x350

„Oameni buni si puternici se imbolnavesc de cancer si fac tot ce pot pentru a-l infrange si totusi mor. Oamenii mor. Si dupa ce afli asta, toate celelalte par irelevante. Pur si simplu par neinsemnate.”  Lance Armstrong- O lupta asumata, o cursa castigata.

Au trecut 8 luni. Parc-a fost ieri.

Nu stiu daca vreodata am incetat sa visez. Sau sa cred. Sau sa sper. Sau sa iubesc.

Sa visez a fost lucrul la care m-am priceput cel mai bine dintotdeauna. Uneori am avut curajul sa-mi transform visurile in realitate, alteori doar m-am leganat cu ele, dar am visat mereu, chiar si dupa ce mi-am ars ochii.

Cand am aflat ca am leucemie, doar am tras aer adanc in piept si m-am uitat in jur. Nu statuse timpul in loc, nu s-au cutremurat muntii, viata nu si-a incetat cursul, doar inima mi-a tremurat putin cu gandul la ochii albastri de acasa. Urma sa mor, desi simteam ca-s mai vie ca oricand. In curtea spitalului m-am asezat pe-o banca, am dus genunchii la piept si-am plans. Amar, cu obida, furie si desnadejde. De ce eu? De ce iar? De ce acum? Am plans pana am obosit. Mi-am plans nesiguranta, necredinta, singuratatea si frica. Le-am plans pana la capat, si cand m-am ridicat le-am lasat acolo, pe-acea banca subreda din curtea spitalului. Nu m-am mai intors niciodata acolo.

Si-au trecut 8 luni de-atunci. N-am murit. Nici n-am prea trait in intervalul asta, mai mult am supravietuit, insa azi traiesc. Visurile mele au supravietuit si ele curelor de citostatice si singuratatii patului de spital. Am par mai putin, kg mai multe,  riduri in plus, un ficat afectat 54% si amintiri despre moarte. Am fost acolo, am cunoscut-o, dar n-am ramas. Mai am insa si altceva. Am zambete in ochi si speranta in suflet, maini intinse, prietenii nascute,  altele decedate, oameni putini, dar sinceri si cei doi ochi albastri. Intotdeauna cei doi ochi albastri.

Azi nu ma mai gandesc la maine. Ma preocupa sa-l traiesc pe el cat mai frumos. Azi-ul meu sa fie plin, sa aiba miez si-nsemnatate. Sa-mi amintesc de el cu placere, pentru ca ”azi” e valoros, la fel de valoros ca ”maine”. Azi traiesc, maine nu stiu ce va fi. Nu-mi fac planuri, l-as face pe Dumnezeu sa rada. Il traiesc pe azi asa cum il am si zambesc. Zambesc mult un ultimul timp. Din opt luni, am plans cinci, am sperat sapte, si-am zambit trei. Mi-am perfectionat zambetul si l-am asortat in ultimul timp, pe langa cei doi ochi albastri, cu alti doi, negri. Si doua gropite in obraji. Si doua maini mici, fine, dar foarte masculine. Si… da, cu multi de ”si”. Toti zambitori, pozitivi si plini de viata. Si zambesc si eu, gandindu-ma la multimea de ”si” ce-mi populeaza azi viata si visurile. Si ziua de azi, caci cea de maine nu-mi apartine, dar pot accepta asta zambind.

Cancerul nu se prea asorteaza cu zambetul. Chiar deloc. Dar se sperie de el. La fel si moartea. Caci a trai e despre ”azi”, visand la ”maine”.

Viata e despre a vrea, a cere, a accepta, a multumi si-a iubi. E despre ”mine” si ”tine”. nu musai ”noi”, e despre ”azi” si poate ”maine”, e despre-a plange cand nu mai poti, dar despre zambet cand te ridici, e despre alegeri si consecinte, despre lasat sa plece ce trebuie sa plece, si deschis usa pentru ce trebuie sa vina. Si uneori, doar uneori e dreapta, lina si corecta. Dar intotdeauna e despre doi ochi albastri.

Sunt Vanessa, si azi se implinesc opt luni de cand am fost diagnosticata cu leucemie acuta limfoblastica cu precursor B. Cinci luni am avut niste prieteni cu nume ciudate, gen Vinicristine, Cerubidine, Zofran, Kytrill, Neupogen, NeoRecormon, Metrotexat, Dexamethazona, Cytosar sau Mercaptopurina, plus tot felul de antibiotice, antivirale sau antifungice, administrate oral, intravenos sau intrarahidian. Ele au fost doar pentru scurt timp. Mai sunt si prietenii aia vii, luminosi, prezenti si interesati, precum Cornelia, Bogdan, Dimitris, Livia, Andreea, Cleopatra, Camelia, Sorin, plus cei cativa fara chip si nume ce-au lasat faptele sa-i reprezinte.  Sunt cei virtuali, feisbucistii ce mi-au fost alaturi faptic, sau doar in gand, iar peste toti, Dumnezeu, apoi cele doua doctorite si prietene, Karla si Leni. Plus cei doi ochi albastri, indispansabili vietii mele.

Si… Alex. Lasat intentionat la urma, nu pentru ca ar fi ultimul, ci pentru ca… e El. Lui, pe langa ”multumesc”, ii spun ca viata mea e despre doi, dar intotdeauna e loc de trei.

Plecaciuni voua, cei ce azi sunteti parte din mine si speranta pentru un ”maine”.

MULTUMESC!

 

 

1 Iunie

 

 

angel-756972_960_720Exista pe lume doua categorii de parinti: parintii cu copii, si parintii ce nu mai au copii. Acei parinti ce au ramas cu viata franta, ciuntita, cu inima pustiita si ochii goi, cu bratele atarnand si trupuri rastignite pe cate-un mormant mic si stingher. Sunt parinti ce-au murit o data cu copiii lor, dar inca traiesc trupeste si ratacesc in trecut ca niste fantome ce nu-si gasesc drumul catre lumina. Sunt parintii ai caror copii nu vor mai creste niciodata, nu vor mai avea aniversari, ci doar comemorari. Sunt parintii ce refuza sa se vindece, ce traiesc vinovat si lipsit de bucurie in absenta copiilor lor. Sunt parintii ce, impotriva firii, si-au condus copiii la groapa, parintii ce saruta fotografii si strang la piept albume, sau cate un pantofior ingalbenit de vreme si de lacrimi. Sunt parintii ce traiesc c-un urlet tacut in piept si genunchii tociti de desele ingenuncheri in fata unei cruci de piatra cu poza unui copil pe ea… copilul lor. Sunt parintii-fantoma ai copiilor-ingeri… parintii ca mine…
In fiecare zi imi iau crucea si ratacesc prin lume cu bratele goale ca si sufletul, iar cand dorul ma doboara, imbratisez capul unui caine si-mi ascund lacrimile si tipetele in blana lui, si tacut, el imi primeste durerea si-mi linge viata ce ma doare atat de mult…
Sunt parinti pentru care soarele rasare dintr-un mormant…

Spune-mi cat de-ndragostita te simti, ca sa-ti spun cat de frumoasa esti

Zilele trecute am dat o raita prin magazinele de haine, ca tot se schimba sezonul, deci e musai si garderoba. Deocamdata, doar in recunoastere. Turuiam vesela printre  rafturi, cu un Bogdan frumusetea-este-in-tine_despre-frumusete-300x224amuzat pe urmele mele, facand si desfacand tinute, explicandu-i ce si cum se asorteaza si ce n-ar trebui in veci sa-mbraci. Chestii de importanta vitala, stiti voi… Si ajung in zona fustelor si mi se lipesc ochii pe o fustita mini, din piele-ntoarsa cu o croiala ce mi-a sucit mintile instant. Deja in mintea mea o si asortam cu cizmele inalte din cutia de pe sifonier, bluzita noua de jerse ce inca n-o imbracasem, jacheta de piele-ntoarsa si o poseta mortala ce-o vazusem cateva rafturi mai incolo… cred ca ochii imi tradau activitatea cerebrala febrila, pentru ca iubitul meu luase o figura de motan prins la oala cu smantana, figura ce-o stiam deja prea bine ca sa nu ma pufneasca rasul. Am ras amandoi, complici si ne-am continuat sondajul fashionist.

De ce-am ras? Din suflet… vedeti voi, sa ai aproape 40 de ani si sa vorbesti cu dezinvoltura despre cum ai asorta tu o fusta scurta la garderoba ta, in prezenta barbatului ce-l iubesti si acesta nu numai ca nu are reactii gen”‘ femeie, ai patruj” de ani maine, poimaine, cum sa imbraci asa ceva?”, ba mai si rade incantat de vivacitatea ta, e mare lucru! E mare lucru sa intalnesti barbatul ce te face sa visezi cu ochii deschisi, dar sa si ai curajul sa vorbesti despre visurile tale, barbatul ce te vede frumoasa in tot ce esti, in kg in plus, in cearcanele de nesomn, in izbucnirile de frustrare, in sporovaitul cu sau fara sens… barbatul ce ”te creste” si te motiveaza, fara exces de vorbe sau risipa de complimente. Barbatul tau, cel ce l-ai visat ani in sir, despre care  ti s-a spus ca-i doar o fantezie absurda, nu numai ca exista, dar, culmea norocului, l-ai si-ntalnit si te si iubeste!  O astfel de dragoste este cea mai buna crema anti-rid, cea mai bogata sursa de buna dispozitie si ras cu hohote, cel mai plauzibil motiv de zambit prosteste, de umblat cu capul in nori si de dat foc casei, pentru ca mintea ta e ocupata cu norisori pufosi si roz, in loc sa judeci la rece. Dar totul e perfect in lumea aia sucita, pentru ca endorfinele se-mbulzesc in orice coltisor si celula din creierasul tau si nu mai gandesti limpede. Si ti-e bine.

Frumusetea unei femei e data de atitudinea ei. Iar o femeie indragostita are un glow special, ceva ce-o face sa atraga atentia si privind-o sa poti spune fara rezerve: ”uite o femeie frumoasa!” Frumusetea nu e o nevoie, ci un extaz!

Cel mai frumos make-up al unei femei este pasiunea, dar cosmeticele sunt mai usor de cumparat , spunea Yves Saint Laurent.

Eu zic ca dragostea e si mai ieftina si mai sanatoasa!! 😉

+Audrey-Hepburn-Quotes-1

Despre dragostea la 40 de ani, sau cum e cu idilele de vacanta

11988327_1043938042313450_255784258277788002_n

Pai ce, se putea altfel? Daca nu-ti dai cu parerea despre dragoste, clar nu existi!! Sau n-ai iubit niciodata! Ca aberezi sau nu, ca bati campii delicat sau cu bocancii, ca te faci de ras sau plangi cu muci, intotdeauna, musai, neaparat trebuie sa-ti dai cu parerea, sa pui un status mustind de inteligenta si cat mai putin plagiat din clasicul Paler, dar din care sa reiasa cat mai clar profunzimea intelepciunii tale!

Pe bune??

Daca stau sa ma gandesc bine (si nici nu trebe s-o fac prea mult 😉 ) io is chiar experta pe subiect!! M-am indragostit si lecuit de-ndragostit de-atatea ori, ca, daca ma apucam sa crestez tocul usii, azi eram in Top 300 femei de succes c-un nou design de mobilier. Cel putin! Iar eu cand fac o treaba, o fac asa, cu rost, nu dorelisme romanesti. 😉 : fluturi, fericiri, statusuri lacrimogene, drame, crize, iarasi fluturi, iarasi drame, mai multe crize, depresii, reveniri, sex de-mpacare, sex de despartire, sex de aducere aminte (un fel de mila pentru el, sa-si dea seama ”dobitocul” ce-a pierdut) etc, etc, ca ma ia depresia doar cand imi amintesc si ma gandesc ca mai bine-as as inventa un obiect de dat cu capul, ca sa salvam peretii, mai ales daca stai cu chirie.  Si uite-asa s-au dus gloriosii ani ai tineretii in cautarea printului perfect. Nu c-as fi avut vreodata idee cum arata printul ala, dar asa era trendy 😉

In fine… dupa 30 de ani s-a schimbat putin situatia. In bine. Neuronii erau deja mai multi, renuntasem la blondul platinat din par si asta se reflecta si-n IQ, eram deja ”’le femme fatale” pentru unii, o curva pentru altii, rivala pentru unele, piaza-rea pentru altele, ce mai, Drama Queen in toata regula… dar mai ”coapta” nitel. Am ridicat stacheta, am inceput s-aleg, nu sa ma las aleasa, dar…ceva lipsea! Nu intelegeam exact de ce, dar timpul demola mitul relatiei perfecte, mastile cadeau inevitabil, romantismul lasa loc realitatii si-n scurt timp trebuia sa infrunt adevarul: el nu era El. Si basta! Si-o luam de la capat: explicatii, drame, insulte, amenintari, dezvaluiri picante in presa si pe retelele de socializare ( povara pseudo-celebritatii), lacrimi, implorari, sex de razbunare, sex de mila, sex de iertare, toate felurile de sex, numai d-ala din dragoste, nu… si-uite-asta, trec anii si la un moment dat descoperi ca singuratatea e uneori o binecuvantare, ca dragostea e ceva mai mult ca un cuvant in dictionar si-o balada cantata de poeti sau desenata maiastru de pictori si scriitori celebri, ca doar in filme siropul are happy-end si se termina la altar, ce urmeaza dupa altar, nici macar scenaristii holywoodieni n-au indraznit sa viseze. 😉

Asa ca, mi-am bagat mintile–n cap si hormonii-n vacanta, mi-am schimbat statusul pe facebook si poza de profil, mi-am luat  un caine ( trebui’ sa exersez dragostea pe cineva, nu? 😀 ) , m-am apucat de actiuni caritabile si uite-asa, din vesnicaindragostitaniciodatamaritata m-am transformat in femeie matura. Hodoronc-tronc!  Asa de matura si responsabila am devenit, ca nici macar sex de aducere-aminte nu mai faceam, iar nefericitilor ce indrazneau sa pomeneasca cuvantul ”dating” le taiam macaroana atat de repede si sarcastic, ca nici nu stiau ce i-a lovit si unde-au gresit facand invitatia la o banala cafea si se retrageau tacuti facandu-si semnul crucii cu limba-n cerul gurii, multumind divinitatii c-au scapat de nebuna. Aia in gand, c-altfel….

Si-au mai trecut asa niste anisori… nu multi, dar suficienti cat sa ma ”coc”. Deplin.  Si ma trezesc pe la vreo treizecisitreabamea de ani, femeie responsabila in deplinatatea cuvantului: casa, ”copil”, responsabilitati, cariera, viitor, visuri, etc, etc… dar nici urma de El. Si-atunci m-am decis sa-mi iau soarta in maini si mi-am facut niste conturi pe site-uri de dating. Decente, nu asa… Poze alese pe spranceana, descriere mustind de-obiectivitate (sic), pretentii pe masura si… dupa vreo trei zile deja imi blestemam ideea. Ca s-o scurtez, am facut niste selectii drastice, am dat bloc si delete la greu, m-am enervat, amuzat si injurat aleatoriu, m-am indragostit de mintea catorva, mi s-a sinucis libidoul in chinuri la citirea ”fanteziilor” altora si pana la urma, tot singura-am ramas. De data asta,am inceput sa pretuiesc singuratatea si loialitatea lui Rhett, singurul capabil sa suporte sau sa ma ignore, dupa caz. 😉 (cainele-asta a dovedit calitati uimitoare de supravietuire in conditii extreme, stiu asta 😀 )

In fine… cand deja renuntasem la gandul ca exista pe unde El si nici macar nu ma mai oboseam sa le raspund negativ sinucigasilor ce indrazneau sa spere la o intalnire cu augusta-mi fiinta, mi-am pus in cap sa-mi iau si eu o vacanta si daca tot o iau, macar sa merite, asa ca m-am dus la mare. Cu tot cu caine, cu planuri si imaginatie, dar fara pic de organizare sau simt practic. Cu alte cuvinte, tipic mie ;). Noroc ca exista Dumnezeu si ca rabdarea Lui e infinita si din nu stiu ce motiv a decis El ca un anume tip, venit si el in vacanta sa se relaxeze avea nu stiu ce pacate grele de platit (altfel nu-mi explic norocul meu) si-a hotarat ca e cazul ca noi doi sa ne intalnim. Bineinteles, la modul dramatic: el in nudul gol ( la propriu, pntru ca nimerisem la nudisti, cautand un loc unde sa fie Rhett acceptat ) mie, doar burka-mi lipsea, pentru ca nu-s prietena absolut deloc cu soarele, dar asta nu m-a impiedicat sa nu ma duca mintea sa-mi iau o umbrela de soare, ca urmare m-am copt la propriu si daca eroul-viitor-iubit n-ar fi fost p-acolo sa-mi salveze pielea mult-prea-prajita, acum nu mai aveati voi motive  de hlizit citind articolul asta. Bineinteles, cum nicio fapta buna nu ramane nepedepsita, m-am indragostit lulea de salvatorul meu, el de mine mai calm si cumpatat, dar cert e c-a iesit o vacanta de pomina.  Despre asta, insa,  o sa va povestesc altadata, acum revin la dragoste.

Deci… la 40 de ani ( neimpliniti, sa fie clar) afli ca dragostea poate fi la fel de intensa ca la 30, dar nu la fel de oarba ca la 20. Realizezi ca punctul forte nu e sexul, indiferent de pozitie si abordare, ci comunicarea si exersarea muschiului ala atrofiat al rabdarii. Descoperi ca nu toti barbatii ”e porci”, ca nu toti viseaza la sex salbatic si libertin, ca si ei au sentimente, principii, suflet si cap. Sus, nu (doar) jos ;). Asadar si prin urmare, teoria lui Jung e chiar reala : viata abia la 40 de ani incepe. Poate pentru ca abia atunci, majoritatea dintre noi ne maturizam, invatam sa pretuim altfel lucrurile, sa le privim din alte perspective, invatam sa ne iubim pe noi intai, ca sa-i putem iubi cu-adevarat pe cei de langa, constatam ca lumea nu se invarte in jurul nostru si nici nu sta in loc pentru noi, ca barbatii nu-s de pe Marte si nici noi de pe Venus, ca vorbim aceeasi limba daca stim s-o folosim in scopul ei primar si ca nu e nevoie de machiaj, silicoane, liposuctii si-alte cacaturi ca un barbat sa te gaseasca atragatoare, ca-ti poate da jos chilotii si fara sa intentioneze sa” ti-o traga”, ci doar sa te unga peste tot cu sana transformata ad-hoc in produs farmaceutic de prim-ajutor si poate renunta la confortul lui, facandu-ti loc in cort pentru ca tie-ti clantanesc dintii mai abitir ca la minus douaj’de grade si numai bratele lui te pot incalzi.

Dupa umila mea parerea, dragostea are definitia data de propriile experiente, nu una universala si ca la 40 de ani, in sfarsit, iti poti da seama cand l-ai intalnit pe El. Si tot atunci afli ca nu ”te iubesc” e ceea ce-ti trebuie, ci o privire anume in diminetile cand chipul tau e primul ce-l vede si-un telefon la trei saptamani dupa ce vacanta s-a terminat si-ati convenit amandoi ca povestea a fost doar o idila de vacanta…

Da, uneori idilele de vacanta, pot deveni iubiri pe viata. 🙂

De ce-as primi refugiati acasa la mine

In primul rand, ca sa discutam cu luciditate despre subiectul refugiatilor, ar trebui, cred eu, sa avem minime cunostinte despre definitia refugiatului, ceva inteligenta plus cultura, pentru a putea face diferenta dintre omul obisnuit, disperat, ramas fara casa, tara si viitor, ce fuge din calea razboiului si-a terorii, de mitul care pune semnul egal intre musulman si terorist!

Ca romanul e obisnuit sa-si dea cu parerea despre orice si oricum, fara minim de cunostinte in domeniu, ne-am obisnuit de mult. E suficient sa  navighezi putin pe Facebook si ti se scoala parul in cap de ce poti citi, referitor la acest subiect! Ce ma nedumereste pe mine si ma deranjeaza crunt, e punerea semnului egal intre acesti ”crestini” ce se lamenteaza in postari mai mult decat jenante ca ei nu-si doresc refugiati in casa sau in tara, ca se tem sa nu se trezeasca cu gatul taiat (sic!). S-avem pardon, dar nu prea vad cum te-ai mai putea trezi, daca ai gatul taiat, nu? 😉

In fine, sa trecem peste  si sa ajungem la miezul problemei: intoleranta si ignoranta!!! Amandoua la fel de grave! Din ce citesc eu, deduc prin simpla eliminare ca acesti oameni sunt la fel de crestini, pe cat de musulmani sunt cei din ISIS! Definitia crestinismului, recte, a crestinului, e simpla: cel ce-l urmeaza pe Cristos si respecta modelul Sau de viata, legea Sa si invaraturile Sale. Corect?

Hai sa vedem ce zice si DEX.ul:cCREȘTÍN, -Ă, creștini, -e, adj., s. m. și f. I. Adj. Care aparține creștinismului, privitor la creștinism. II. S. m. și f. 1. Adept al creștinismului. 2.(Pop.) Persoană, om, individ. – Lat. christianus.  CREȘTINÍSM s. n. Totalitatea formelor de credință în persoana și scrierile care conțin cuvintele și învățăturile lui Isus Hristos. – Creștin + suf. -ism (după fr. christianisme).

Si iata si ce spune Biblia:

  • ‘Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta’. Iată porunca dintâi.
  • Iar a doua este următoarea: ‘Să* iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’ Nu este altă poruncă mai mare decât acestea.

Formula aceasta o gasim scrisa in mai multe capitole: In Levitic, cap 19 cu vers.28; in Matei, 22 cu 39; in Romani 13 cu 9; in Galateni 5 cu 14; in Iacov 2 cu 8!

Asadar si prin urmare, unde e dragostea crestina in atitudinea bolnavicioasa de ura si prejudecati impotriva miilor de refugiati? UNDE???  Hristos a invatat poporul sau si pe urmasi ca dragostea de Dumnezeu si semen e dincolo de orice temere, chiar cu pretul martiriului. Si-atunci, daca ne temem atat de mult de moarte, cum speram sa  avem parte de mantuire si viata vesnica? Din cate stiu eu, aceleasi principii ca si aici le propovaduieste si Biserica Ortodoxa, pentru ca Biblia e una singura, in toate denominiatiunile crestine! Repet: UNDE E CRESTINISMUL ACESTOR OAMENI?

Traim vremuri de libertate de expresie si credinta, dar aceasta libertate nu i-a invatat nimic pe unii, in afara de datul din taste fara conectarea la creier. Sau la bunul simt. Avem google la dispozitie, la un click distanta, dar ei nu-l folosesc, e mai usor sa se aplece cu ura asupra tastelor si sa infiereze pe cei ce nu ne pot riposta, din caldura casei lor, la adapostul anonimatului unui cont de facebook, in numele unui Hristos ce nu-L cunosc si pe care El nu-i cunoaste!!

Crestina fiind, una practicanta, nu declarativa doar, pe Facebook, ma dezic total de acesti impostori, fata de care simt doar mila, mila pentru micimea lor sufleteasca, pentru ignoranta in care traiesc si-si duc existenta banala, mila pentru copiii lor ce vor creste incorsetati in prejudecati, ura si blesteme, cu povarara unui dumnezeu al terorii si pedepselor, unul nascut doar din micimea mintii si sufletului parintilor lor, caci adevaratul Dumnezeu, cel al crestinilor adevarati e unul milostiv, iubitor, ingaduitor, unul ce iarta si nu pedepseste, unul ce ne invita sa ne iubim si sa ne ingaduim unii pe altii, pana la moarte!!

Si in numele acestu Dumnezeu, imi pun la dispozitie casa, masa si sufletul, semenilor mei aflati in nevoie, fara sa ma ingrijoreze ziua de maine si fara sa-i judec pentru credinta lor, sau modul lor de trai. Ce ziua de maine si de judecata se ocupa Dumnezeu, nu eu!!

Ura naste ura, intoleranta, intoleranta si a.m.d… un cerc vicios in care eu refuz sa ma prind!  Eu aleg sa-i primesc in casa mea. De ce?

Pentru ca sunt CRESTINA!!

61474391

De ce? … pai, de ce nu?

De ce? Pentru ca am capul plin de visuri, sufletul plin de dragoste si pentru ca iubesc cuvintele. Im plac povestile, in special cele cu happy-end. Imi place sa fauresc visuri si sa le dau viata din taste. Imi place sa rad din suflet, si-apoi sa-mpartasesc si altora bucuria mea. Sau tristetea. Sau orice altceva consider eu ca merita relatat…

Asta-s eu: Vanessa Wilhelmina, pe scurt: VanessMina.

Bine-ai venit in lumea mea!!